1. Definire si caracterizare generala
Atunci cand spunem despre cineva ca este apt pentru ceva avem in vedere performanta pe care acea persoana o realizeaza intr-o activitate specifica.
De obicei, aptitudinile sunt evaluate pe baza performantelor intr-o activitate specifica. Dar performanta depinde si de gradul de implicare, cantitatea de efort cheltuita, calitatea organizarii si indrumarii activitatii respective.
Capacitatea psihica se refera la performantele pe care cineva le obtine aici si acum, intr-o anumita activitate. Prin urmare, ea este legata de momentul prezent si este influentata de experienta persoanei in domeniul respectiv.
Spre deosebire de capacitati, aptitudinea se leaga de potentialitate, de posibilitatea ca, avand conditiile optime necesare, un anumit individ sa ajunga la dobandirea unei capacitati ridicate intr-un domeniu. Capacitatea este conditionata de prezenta unei aptitudini care poate fi dezvoltata prin experienta si formare. Astfel cineva cu o aptitudine verbala ridicata, cu o experienta si o formare adecvata poate dobandi o capacitate excelenta de a vorbi in public.
O caracteristica a aptitudinii se refera la faptul ca ea permite diferentierea indivizilor intre ei. De cele mai multe ori performantele supramedii, realizate in conditii externe similare cu ale celorlalti, pot fi semnul existentei unor aptitudini pentru activitatea respectiva.
Aptitudinile sunt subsisteme operationale ale personalitatii care mijlocesc performantele supramedii in activitate; ele explica diferentele dintre oameni referitoare la posibilitatile acestora de a-si insusi anumite cunostinte, priceperi si deprinderi.
2. Contributia ereditatii si a mediului la formarea si dezvoltarea aptitudinilor
De-a lungul timpului s-au format mai multe opinii, uneori divergente, cu privire la gradul in care ereditatea si mediul determina formarea si dezvoltarea aptitudinilor. La cele doua extremitati se afla pe de-o parte, cei care considera ca doar caracteristicile mostenite de la parinti determina aptitudinile, iar pe de alta parte, cei care considera ca mediul este determinant pentru aptitudini. Intre cele doua extremitati se afla cei care considera ca sunt importante atat ereditatea (natura), cat si mediul (formarea), iar ceea ce ar trebui sa ne intereseze ar fi modul in care acesti doi factori conlucreaza.
Informatiile ereditare cu care se naste omul asigura premisele tuturor actiunilor specific umane, dar aceste informatii sunt potentialitati care se transforma in realitati numai sub influenta stimulativa si modelatoare a mediului social.
3. Clasificarea aptitudinilor
Aptitudinile se clasifica, de obicei, in doua mari categorii:
Aptitudini simple, in sensul ca au o structura relativ omogena. Se pot imparti in:
aptitudini generale, care influenteaza reusita in aproape toate domeniile (ex.: inteligenta);
aptitudini de grup, prezente intr-un numar limitat de activitati (ex.: factorul verbal, factorul numeric, dexteritate manuala etc);
aptitudini specifice, caracteristice unui domeniu restrans de activitate (ex.: auzul absolut.)
Aptitudini complexe, care asigura reusita intr-un comportament complex, de regula intr-o profesie sau specialitate (ex. aptitudine de lider, talent) si reprezinta structurari variate ale unor aptitudini simple. Pe baza lor psihologii au intocmit psihograme ce cuprind aptitudinile simple necesare desfasurarii la nivele performante a activitatilor respective. Cu toate acestea aptitudinile complexe nu sunt numai o suma de aptitudini simple, ci o structura in care elementele componente interactioneaza, se compenseaza, se influenteaza reciproc, conducand deseori la un stil personal in realizarea unei activitati.
4. Inteligenta ca aptitudine generala
Fiecare dintre noi avem pareri in legatura cu inteligenta oamenilor cu care venim in contact. V-ati intrebat vreodata cum ajungem la opiniile respective? Cum apreciem daca un om este sau nu inteligent?
O cercetare din acest domeniu (Sternberg si colab., 1981) a ajuns la concluzia ca atat psihologii, cat si oamenii obisnuiti au in vedere trei aspecte atunci cand evalueaza inteligenta:
- capacitatea de a rezolva probleme
- abilitate verbala
- competenta sociala
Inteligenta este o aptitudine generala care contribuie la formarea capacitatilor si la adaptarea cognitiva a individului la situatii noi.
Aceasta definitie semnaleaza interactiunea dintre factorii ereditari si mediu in determinismul comportamentului inteligent, precum si la finalitatea inteligentei: adaptarea la situatii noi.
Teorii asupra inteligentei
Teoriile formulate de-a lungul timpului asupra inteligentei se pot grupa in doua categorii:
- teorii psihometrice, ce utilizeaza tehnici statistice pentru a analiza reultatele obtinute la diverse teste de inteligenta ;
- teorii cognitive, care vizeaza descoperirea proceselor prin care o persoana utilizeaza informatiile pentru a rezolva probleme.
Cea mai cunoscuta dintre teoriile psihometrice este teoria bifactoriala a inteligentei a psihologului englez C. Spearman (1904), ce utilizeaza doi factori in masurarea inteligentei:
- g – inteligenta generala (capacitatea intelectuala innascuta)
- s1, s2, s3 etc – factori specifici ai inteligentei
Diferentele dintre oameni cu o inteligenta generala asemanatoare este explicata prin existenta abilitatilor specifice.
Ulterior, acestei teorii i s-a adaugat teoria multifactoriala a inteligentei a lui L. Thurstone. Acesta a identificat un numar relativ independenti de factori:
· Rationament
· Memorie
· Capacitate de calcul
· Rapiditate perceptuala
· Operare spatiala
· Intelegerea cuvintelor
· Fluenta verbala
Dintre teoriile cognitive s-a remarcat teoria triarhica a inteligentei a lui R. Sternberg (1985). Aceasta teorie are trei subteorii:
- Subteoria elementelor componente: procese de executie (ex.: planificarea), componente de performanta (ex.: rezolvare de probleme) si componente de achizitionare de cunostinte (ex.: memorie, capacitate de invatare)
- Subteoria experientiala: aptitudinea de a opera cu noutati si aptitudinea de a automatiza procesarea informatiei
- Subteoria contextuala: inteligenta practica, flexibila, ce permite adaptarea la situatii noi.
Masurarea inteligentei
Exista o stransa legatura intre teoriile asupra inteligentei si masurarea ei. Intrucat primele teorii accentuau cacarcterul sau innascut si faptul ca toate cunostintele ajung in mintea omului pe cai senzoriale, primele masurari ale inteligentei cuprindeau probe de acuitate vizuala, auditiva, precum si probe de timp de reactie.
Ulterior, masurarea inteligentei s-a bazat pe evaluarea unor procese psihice mai complexe implicate in prelucrarea informatiilor: atentia, memoria, limbajul etc.
Psihologul francez A. Binet, imoreuna cu medicul psihiatru T. Simon au fost primii care au realizat o evaluare sistemica a inteligentei. Ei au sortat un mare numar de sarcini variate pe care le-au administrat copiilor intre 3-15 ani.
Ulterior, psihologul german L.W. Stern (1914) a propus o formula prin care se calculeaza ceea ce se numeste de atunci coeficient de inteligenta (Q.I.).
Se observa ca un coeficient de inteligenta de 100 indica o dezvoltare normala (varsta mintala este egala cu cea cronologica), unul de 70 - o inteligenta scazuta, iar unul de 130 - o inteligenta foarte dezvoltata.
Acest test de inteligenta, ca si cele care au aparut ulterior, masoara doar un esantion de abilitati intelectuale, care s-au dovedit a fi legate de mediul socio-cultural. De asemenea, ele au o valoare relativa si nu absoluta precum inaltimea sau tensiunea arteriala, pentru ca este calculat in baza unei comparatii a performantelor subiectului cu performantele unui grup de referinta.
Bibliografie:
Dafinoiu I., Marcu M., Rudica T., (2000). Manual de Psihologie pentru clasa a X-a. Iasi: Institutul European
Papalia D. E., Wendkos Olds S., Feldman R. D., (2010). Dezvoltarea umana. Bucuresti: Editura Trei
